Raspunsul primit tocmai dintr-o carte: Prietena mea geniala (tetralogia napoletana) – Elena Ferrante

Nu cred ca exista nimic mai palpitant decat sa iti gasesti raspunsul la intrebarile vietii sau ale zilei sau ale momentului, in urmatoarea carte pe care o citesti.

In urma cu 2 luni, pregatindu-ma sa scriu un capitol dintr-o lupta mai veche, am inceput firul povestii de la copilarie, acolo unde focul arde la fel pentru toti, unde lemnele par a fi la discretie sau poate, tu copil fiind, nu stii inca sa socotesti.

Pornim pe acelasi drum in viata, poate pe aceeasi alee, jucandu-ne cu aceeasi minge, sarind peste acelasi sotron trasat cu creta, indragostindu-ne de aceleasi persoane din micul nostru cerc si poate locuind sub acelasi acoperis. Si totusi, exista in viata, un moment atat de fin, subtil si nesemnificativ, de altfel la acel moment care rupe aleea in doua. E o desprindere lenta, nevazuta, care ne permite inca sa ne atingem cu degetele, sa ne simtim mirosul pielii, sa ne stangem in brate sau sa ne provocam lacrimi. Timpul scormoneste lent si pare a nu se grabi si poate tocmai de aceea e atat de inselator, dar aleile se afla la o tot mai mare distanta. Si nu ca ai simti, ca inca ne putem zambi, inca ne auzim vocile si chicotim, inca irisii par sa ne sclipeasca. 

Copil fiind, adolescent ajungi si lemnele incepi sa ti le socotesti. Unele au o greutate aparte, pe cand altele sunt usoare dar ard si mai repede. Daca aleile noastre ar fi sub forma unei clepsidre, acum suntem la mijloc. Te intorci in urma si zici ca toate au fost ieri, pentru ca irisii lucesc in mintea ta, te intorci si privesti in urma aleea ta si au fost pietre, bolovani, dar ai reusit sa ii dai la o parte. Te-au incetinit uneori, te-au facut sa te intrebi de ce nu ai plecat la drum cu camaradul tau, de care da, iti amintesti acum, dar nu mai poti sa ii vezi nici macar silueta. Dar il simti atat de aproape, atat de viu, atat de impregnat in tine si te intrebi pentru prima data: oare el cum paseste pe aleea lui? Daca pasii mei nu au fost corecti? Daca nu toti bolovanii trebuiau indepartati? Daca pe unii i-as fi putut sari? 

Cand am invatat sa privim bolovanii diferit? Dar oare priveam mingea in acelasi fel candva?

Clepsidra curge, iar tu inaintezi pe alee. Te simti pierdut, ai intrebari si ti-ar fi al naibii de usor sa poti macar sa revii la vremurile de alta data, cand tu si camaradul tau puteati sa aflati raspunsul impreuna sau daca nu, macar sa disecati marile intrebari si sperante ale vietii ce avea sa vina, impreuna. Ti-e dor, dar stii ca aleile sunt diferite si nici o alee din lume nu are acelasi praf, pietre sau bolovani. Si totusi, cum ai putea sa stii ca ai ales drumul corect? Daca trebuia sa pasesti pe cealalta alee, pe care uneori tinzi sa crezi ca ti-ar fi fost mai usor. Iti ridici privirea, te simti pierdut, dar aleea ta se curbeaza usor. Zaresti o silueta. Nu iti seamana cu imaginea din mintea ta, dar sufletul o simte prea bine. 

Incepi sa vezi sclipirea irisilor, sesizezi zambetul, privesti lacrima, simti pielea, te cufunzi in miros si poti vorbi. V-ati revazut. Marile intrebari acum trebuie puse pe masa, disecate lent pentru a te asigura ca gasesti raspunsul corect. Dar, clepsidra se ingusteaza, inapoi nu mai poti sa mergi. 

Povestea vine peste tine, iar raspunsurile vin si ele, dar trebuie ca mai intai sa parcurgi intreaga silueta a clepsidrei, sa te pierzi doar pentru a te regasi, sa lupti pentru a pierde si sa speri pentru a invinge. 

Cand totusi este acel moment fin si subtil, in care clepsidra se intoarce si nisipul incepe sa se cearna?
Raspunsul la aceste intrebari mi l-a oferit Elena Ferrante prin tetralogia napoletana. De-a lungul a 3 saptamani, am fost si Lila, am fost si Lenu. Dar mai degraba, m-am cunoscut pe mine. 
Clepsidra Lilei si a Lenucciei  sau Lenu – a reprezentat o prietenie de 60 de ani, cu de toate din viata unui om, a unei copile, a unei femei mature, a unei mame, a unei amante, a unei prietene geniale. 

Praful, pietrele si bolovanii au fost chiar dragostea, istoria unui oras sau a mahalalelor dintr-un  Napoli a anilor ‘50, saracia, educatia, pricipiile de viata, firescul si cotidianul de atunci.

Finalul iti lasa intrebari pentru ca asa e frumos in viata sa ai mereu intrebari.  Ca pana in ultima clipa, sa cauti singur raspunsul cel mai corect pentru tine: acela care ti se potriveste. 

Poate de la intrebarile mele, poate de la orasul natal, poate de la aceea lupta a Lenucciei, poate de la acea Lila vie inca in mine uneori, care e tare greu de stapanit si controlat, poate de la dragostea pe care nu am cunoscut-o traind cu ea ani la rand, poate de la intrebarile care m-au bantuit in ultimii ani, am gasit multe raspunsuri si tipologii tocmai in Italia pentru viata mea din Romania, pentru copilaria mea si pentru sufletul meu de visator luptand cu un realist. 

Nu stiu ce alte pareri sau intrebari o fi starnit, nu stiu cat de cotata sau cautata este aceasta carte si simt, ca nici macar nu merit sa il intreb pe prietenul Google.

Iar cea mai mare bucurie mi-au facut-o cei de la HBO care au lansat si sezonul II din tetralogie. Mi se pare ca serialul a reusit sa surpinda foarte bine filele si povestea din carte. Si nu prea reusesc sa spun asta des. Abia astept sezonul III si IV. 🙂

Pentru mine, a fost o placere…Elena Ferrante

  • Vol. I   Prietena mea geniala
  • Vol. II  Povestea noului nume
  • Vol. III Cei care pleaca si cei care raman
  • Vol. IV Povestea fetitei pierdute

Feel free to bokharound!

Posts created 15

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Related Posts

Begin typing your search term above and press enter to search. Press ESC to cancel.

Back To Top